Poezie de la cititori: Vântul Toamnei

Prinț nervos de toamnă, Vantul

Se comportă mai coleric,

Azi e lin, dar mai spre sară

Suflă-n geam, batând isteric.

Toamna , doamna sa de aur,

De la tatăl ei, Pământul,

Moștenește –n rod, tezaur,

Ea- croindu-i doar veșmântul.

Iar, copacul din grădină,

Ca un moș cu barbă roș,

Iși apleacă grele ramuri,

Înspre gardul zdrențuros.

“Nu mai bate, vânt năprasnic!

Stai oleacă, mai domol,

Crengi îmi rupi, copil obraznic,

Și-mi smulgi frunze, și mă dor!”

“N-am ce-ti face, moș bătrân!

Doar sunt tînăr, sunt puternic,

Si trăiesc intens, vremelnic.

Da, mă simt ca un stăpân!

Fac ce vreau: șuier, dansez,

Doamna Toamnă mi-o distrez!”

“Ce îti pasă ție, sire,

Ești un june-n veșnicie,

Ești un duh necruțător

Și n-ai lacrimi ce te dor.

Tu n-ai casă în pustie,

N-ai cămin cald, primitor,

N-ai copii, n-ai bucurie,

N-ai strămoși, nici rădăcini.

Toată ziua umbli falnic

Dar ești doar un copil fățarnic.”

Așa-i Vântul, blestemat

De părinți, cândva, uitat.

Vine, pleacă, iar revine

Peste Toamnă, să domine.

Pe-a sa doamnă o încântă

Șuierandu-i cînt de-amor,

Pentru ea, ocări înfruntă

Ani in șir, neobositor.

Ramona Toderici,

pentru cititorii blogului SuntMAMĂ