Moartea. Ți se face pielea ca de găină când auzi de moarte. Deși nu ar trebui să fie așa... Când eram mică, mă duceam în fiecare săptămână cu bunica la cimitir, căci e chiar peste drum de casa ei. Ea rupea buruienile de pe morminte, eu și fratele meu alergam fericiți și ne jucam, apoi ne plimbam printre cruci, citeam numele celor care au murit și ascultam povestea de viață a fiecăruia. Nu știu de unde, dar bunica știa povestea tuturor morților.
Acum, când sunt mare, tot mai rar merg la cimitir. Mi-e tare dor de acele momente. Pentru că atunci mă simțeam legată și protejată de strămoși.
În societatea noastră observ că negăm moartea. Ne prefacem că nu există. Dacă pierdem pe cineva, nu spunem că a murit, ci că s-a dus, a plecat, ne-a părăsit. De parcă ne-ar aștepta la un colț de stradă...
Eu am ajuns să fug de moarte și am conștientizat că mi-e frică de ea atunci când s-a îmbolnăvit băiețelul meu și atunci când mă îmbolnăvesc eu. Conștiința morții este absolut necesară pentru fiecare dintre noi. Așa știm să trăim, să ne bucurăm de fiecare clipă și să încercăm să lăsăm ceva frumos în urmă, dar nu ar trebui să ne temem de ea. De ce să ascundem semnele îmbătrânirii? De ce să ne prefacem că suntem veșnici? Până la urmă, nu degeaba se spune în popor că „fiecare om e dator cu o moarte”…
Știi ce am învățat până acum? E poate cea mai importantă lecție învățată din lupta cu cancerul - viața noastră începe cu adevărat în ziua în care conștientizăm și acceptăm că vom muri într-o zi.
Tu te temi de moarte? De ce?
Dacă ți-a plăcut articolul, distribuie-l ca să ajungă și la prietenii tăi.
Te aștept și pe pagina de Facebook a blogului, pe Instagram, Pinterest, Youtube AICI și AICI și pe Facebook.
Cu drag, Anna, mamă de doi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu