Luna aceasta se împlinește un an de când băiețelul meu, Stelian, a făcut ultima cură de chimioterapie. Dupa externare au urmat clipe și mai grele. Dacă în timpul tratamentului, care a fost destul de agresiv cu el, eram pe mâna medicilor și știam că e supravegheat, dupa finisare am rămas singuri. Aveam siguranța că e totul bine, că a învins cancerul, dar teama nu mă lăsa să merg mai departe.
Cu trecerea timpului, am învățat să nu îmi mai fie frică și să mă bucur de faptul că nu vom mai merge în spital, că nu va mai fi nevoie de chimioterapii și că vom avea o viață liniștită, așa cum a fost până la boală.
Acum, la un an de la externare, discutăm despre acea perioadă ca despre un vis urât.
Mulți mă întreabă de ce eu în continuare mai aduc în discuție cancerul și de ce îmi amintesc de această boală. Știi de ce? Pentru că băiețelul meu e tratat, dar rănile mele încă nu sunt tratate definitiv. Eu încă am nevoie să retrăiesc momentele acelea, iar astfel simt că rana se cicatrizează tot mai mult.
Eu cred cu tărie în puterea minții și a gândurilor pozitive, de aceea recurg la această terapie. Ori de câte ori vorbesc despre cancer, îl privesc ca pe o boală banală, care poate fi tratată. Pentru că noi toți avem șanse la viață chiar și atunci când șanse nu există.
La un an distanță de coșmar, vorbesc mai ușor despre ceea prin ce am trecut, iar asta ma ajută să devin tot mai puternică, mai sigură și mai încrezătoare.
Noi am luat în mână lumina de la capătul tunelului, dar asta nu înseamnă că trebuie să o ascundem și să nu mai vorbim despre ea. Pentru că nu trebuie să uităm cine am fost și de unde am pornit pentru a ajunge până aici...
Sănătate multă nouă, tuturor!
Te aștept și pe pagina de Facebook a blogului, acolo unde postez zilnic. De asemenea, mă găsești și pe Instagram, Pinterest, Youtube AICI și AICI și Facebook.
Cu drag, Anna, mamă de doi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu