Din luna august Cecilia a început să meargă la grădiniță. Încă de pe la începutul
anului îi povesteam cât de bine va fi, că se va juca, va cânta, dansa, colora
împreună cu ceilalți copii, etc. Era atât de entuziasmată încât mare ne-a fost
mirarea să o vedem plângând atunci când am dus-o și am lăsat-o acolo. Până în prezent, de mai bine de două
săptămâni, în fiecare dimineață a rămas cu lacrimi, iar seara – când merg s-o
iau acasă – tot cu lacrimi e (plânge când mă vede, de bucurie probabil).
1.Dimineața, când o trezim, e foarte
categorică și plânge că nu vrea să meargă la grădiniță. O spălăm, îmbrăcăm,
pieptănăm – numai cu lacrimi. Iar până să ajungă cu tati la grădiniță – e la
fel. Deja toți de acolo o cunosc dupa felul de a plânge. Iar istoria se repetă în fiecare
dimineață. De mai bine de două săptămâni deja.
Trebuie să recunosc, nu a plâns doar o singură dată, când afară a plouat,
iar ea și-a luat fericită umbrela, m-a sărutat pe mine și pe Stelian și a
plecat fără a vărsa o lacrimă. Ce a fost în acea zi, habar n-am, dar dacă aș
ști că asta influențează cumva asupra stării sale și nu plânge, mi-aș dori să
plouă în fiecare dimineață.
Iar azi dimineață a fost din nou o excepție. Și tare mult mi-aș dori ca
aceste excepții să se întâmple în fiecare zi.
2.Timp de câteva zile am lăsat-o la grădiniță doar pentru 2 – 3 ore. Cică,
așa e regula. Apoi a stat până la amiază, dupa care a dormit acolo, iar acum
încercăm să o lăsăm până seara.
Pe mine mă cam deranja programul ăsta, căci în primele zile ea știa că eu
voi veni s-o iau dupa ce va mânca, atunci când va fi afară, cu copiii. Iar când
am schimbat regula și am lăsat-o deja să doarmă la grădiniță, ea mă aștepta
dimineața să o iau, iar până la prânz plângea. Nu știu care variantă e mai
bună, încă nu am găsit calea de mijloc, dar cred că un rol important îl are
educatoarea, care în primele zile acordă atenție mai deosebită
copiilor nou-veniți în grupă. De
asemenea, mi se pare că ar fi foarte bine dacă în primele zile s-ar permite ca
un părinte să stea împreună cu cel mic la grădiniță, pentru câteva ore, până
când acesta se obișnuiește cu noul mediu, cu educatoarea și copiii. Astfel, ar
fi mult mai ușor atât pentru copil, cât și pentru părinți și educatori.
3.Nu știu cât va dura perioada de acomodare. Soțul spune că el a plâns o
lună, zi de zi, până când s-a obișnuit. Cert este că atunci când un copil este
dus la grădiniță, ar fi bine să existe un consens între părinte și educator.
4.În cadrul unui seminar despre parenting, psihologul Sanda Diviriceanu
spunea că nu toți copiii trebuie să meargă la grădiniță, că există copii care
trebuie ținuți acasă, căci așa se simt cel mai bine. Până acum așa credeam și
eu. Dar am cam început să nu fiu de acord.
Cred că absolut toți copiii au nevoie să fie încadrați într-un colectiv. Desigur,
acasă, lângă mama și tata, unde îi e totul cunoscut, copilul se simte mult mai
bine și în siguranță, dar grădinița îl pregătește pentru școală, pentru noi
schimbări. Iar un părinte care refuză să-și dea copilul la grădiniță, ratează
șansa de a-l căli de la o vârstă mai fragedă, când acesta este mult mai
flexibil.
P.S. Articolul de mai sus este doar propria-mi părere. Nimeni nu e obligat
să o accepte, dar nici nu trebuie să o critice.
P.S.1.Am scris dintr-o răsuflare, simțind
nevoia de ”a-mi împărți” cu cineva ”durerea”.
P.S.2. De fiecare dată când merg să o iau acasă, îmi cere să îi fac o ”gotofie”
la semaforul de la grădiniță. Prima fotografie din colajul de mai sus este
făcută chiar în prima zi de grădiniță, când m-a rugat să-i fac o ”gotofie”, iar
ea a zbughit-o pe poartă, spre casă.