Diana Istrati, jurnalistă: ”Am avut parte de o copilărie bogată. Nu în iPad-uri, calculator și jocuri on-line, ci bogată în veșnicia lucrurilor”

Pe Diana o cunosc de la Universitate. Am învățat împreună timp de 5 ani, am fost colege de bancă și prietene. Suntem și acum, doar că timpul și prioritățile ne-au despărțit. Din anii de studenție îi țin minte poveștile despre copilărie, căci a avut o copilărie extrem de frumoasă. De aceea, când mi-a răsărit gândul că aș vrea să fac cu cineva un interviu despre anii copilăriei sale, imediat am știut că protagonista trebuie să fie ea – Diana Istrati. Vă las să îi cunoașteți copilăria în interviul de mai jos!

Cum a fost copilăria ta? Des te duc gândurile în copilărie?

Sunt un copil mare, mai ales când mă reântorc pe ulițele copilăriei  mele. Orice copac, floare, grădină, păstrează o istorioară despre copilăria, dar și adolescența mea. Am avut parte de o copilărie bogată, nu în iPad-uri, calculator, jocuri on-line, dar  bogată în veșnicia lucrurilor. Mi-am alintat tălpile cu roua dimineții, cu pământul rodnic. Am făcut cunoștință cu adevăratul soare și m-am hrănit cu cele mai speciale și unice duminici. Acum evadez în această lume și mai mult, datorită nepoților mei. 

Care îți sunt cele mai dragi amintiri din  copilărie?                                                                        

Probabil, ca și în versurile lui Vieru „La alba-ne căsuţă, Curată ca un ou, Eu aşteptam să vină Duminica din nou...”. O așteptam, pentru că noi, chiar și copii fiind, munceam alături de părinții noștri, iar această zi era o adevărată sărbătoare. Îmbrăcam cele mai frumoase rochițe, primeam câte 1 leuț pentru înghețată și ne pierdeam pe toate ulițele din sat. Nu mai zic de ziua de sâmbătă, când peste tot mirosea a pâine coaptă…! Îmi erau dragi și serile de iarnă, când  se deconecta lumina, iar tata ne cânta la acordeon și noi dansam fericiți. Viscol, flori pe la ferestre, trosnet de lemne în sobă și lumânarea. Frumoasă era și perioada colindelor!

Ai fost un copil cuminte?

Eu nu folosesc pentru copii aceste atribute - răi și cuminți. Copiii sunt plini de energie, curioși, dornici de a cunoaște, etc. Eu sunt mezina familiei și eram un fel de alintuș. Mă supăram foc dacă nu era așa cum doream eu. Mama ar zice cu siguranță că nu eram cuminte.

Care a fost cea mai mare nazbâtie făcută în copilărie?

Nu e mare lista de năzbâtii. Într-o zi a avut loc un experiment. Eram curioasă să  văd  ce se va întâmpla dacă arunc în foc o sticlă de plastic. Rezultatul experimetului - Bubuitura și o bucată de plastic fierbinte pe fața mea. Semnul bunei purtări și-a lăsat amprenta. 

Cât de des te pedepseau părinții? Cum? Prin ce metode? 

Noi aveam „vărguța” în casă și când cineva din noi făcea năzbâtii,  pedeapsa era pentru toți, indiferent de cine era vinovat. Mama ne certa, căci profesoară fiind, iubea disciplina și lecțiile făcute la timp.

Cum au fost părinții tăi? 

Eu îi numesc ”creatorii noștri”. Părinții mei sunt modelul de bunătate și omenie, sârguincioși și luptători pentru a ne dărui viața din visele noastre. Sacrificiul lor este imens - ani grei departe de casă, ... asta mă motivează să fiu un OM bun, ca și ei.

Ce ai vrea să faci asemeni lor și ce vrei să schimbi, să  faci altfel?

Vreau o familie așa precum au construit-o ei, modestă, dar cu ziduri trainice; o căsuță mică, caldă, luminoasă, cu oameni dragi cărora să le pot oferi protecția și sprijinul meu. Iar la capitolul „aș face altfel” - nu aș dărui prea multă bunătate oamenilor care nu merită, așa cum fac părinții mei.

Care erau jocurile preferate din copilărie?

Eu nu am mers la grădiniță, ci cu mama - la școală. Asistam la lecțiile ei, ca mai apoi, să fiu și eu profesoara celor opt păpuși pe care le aveam. O imitam cum vorbește, cum verifică temele pentru acasă, cum le citește copiilor povestioare. Acesta era unul din jocurile mele preferate. Îmi plăcea să cânt, să dansez, să prezint emisiuni „așa ca la televizor”. Țin minte că la TVR 1 se difuza emisiunea de divertisment „Ploaia de stele”, iar eu cu prietenele mele improvizam această emisiune. Știam piesa de început, replicile prezentatorului, ne transformam în artiste și cântam piesele lor. Adevarate concerte pe ulițele satului! Cu flori, aplauze...

Citeai povești? Des?

Sigur că citeam povești. Copilăria și poveștile nu pot fi concepute separat. Cărțile cu povești nu erau atât de colorate, cu atât de multe personaje și în număr atât de mare ca și azi. Îl știam doar pe Făt-Frumos, Alba ca Zăpada și piticii ei, Scufița Roșie și Ilene Cosânzene.

                 Dar acum, mai citești povești?

Acum cumpăr cărți cu povești pentru nepoții mei și mă pierd prin librării de atâta frumusețe. Le citesc și apoi le dăruiesc. Sunt pline de vis, de culoarea cerului și foarte dulci. Maturii au ce învăța din cărțile cu povești!

                  

               Știu că ai o pasiune aparte pentru păpuși. Povestește-mi despre ea...

Ziceam mai sus de cele 8 păpuși ale copilăriei mele, care purtau numele prezentatorilor TV - Bubu, Cosmin, Andreea și tot așa. Eu aveam mare grijă de ele, le coseam hăinuțe noi, le pieptănam, le învățam poezii și poate de atunci a încolțit în mine dragostea pentru frumusețile astea.  Prima păpușă de colectie mi –au dăruit-o părinții mei când am absolvit gimnaziul. Ei erau departe de mine și acesta a fost cadoul lor, însoțit de un mesaj foarte emoționant.  E o păpușă de porțelan care seamănă cu mine. Celelalte păpuși sunt procurate de mine, dăruite de prieteni. Părintii mei și acum îmi cumpără păpuși! Probabil cea mai fericită va fi fetița din visul meu, când va fi să vină pe lume.

Ce pasiuni ai mai avut în copilărie? Au rămas până acum?

Eu cântam. Ultima camera a casei era studioul meu, iar caietul cu textele pieselor,  a surorii mai mari, era repertoriul meu. Cânt și acum..., la karaoke doar.

Cum arăta satul copilăriei tale? S-a schimbat de atunci?

 Căsuțe mici, albe , care nu se văd din mormanele de zăpadă, zărești doar fumul care iese prin horn și îți închipui cum dupa sobă, la călduț, sunt povestite istorii de ieri și azi.  Asta e imaginea satului copilăriei mele. Din păcate, anotimpul și-a schimbat caracteristicile și iarna copiii  nu pot scoate săniuțele la plimbare.

Cât de des revii în sat?

Revin foarte des. Fug de nebunia orașului și evadez acolo unde găsesc liniștea, inspirația, echilibrul și puterea de a continua. Îmi e tare drag să stau la sfat cu oamenii din sat, cu oamenii fără măști.  Ascult istorii adevărate de viață și privesc ochii lor, rugători cerului și pământului. E și trist, ...tot mai trist acum, ...Doare și veșnicia...

Mulțumesc mult pentru interviu!

Anna Casian-Musteață

Foto – arhiva personală