”Tatăl celuilalt copil” – o carte despre cum nu trebuie să fie o familie

”Tatăl celuilalt copil” de Parinoush Saniee demult stătea pe lista de așteptare. Asta dupa ce am citit și ”Cel care mă așteaptă” de aceeași autoare. M-a intrigat titlul. Îmi imaginam un tată ce își povestește viața și paternitatea. Dar e exact invers – un copil povestește despre relația ce o are cu tatăl său, cu mama, cu alți oameni din anturajul său și nu numai. 

Citind ”Tatăl celuilalt copil” pe alocuri am tresărit, mi-am pus întrebări, am plâns, am recitit pasaje și mi-am propmis că voi reveni la ea. 

Prin prisma povestirilor lui Shahab şi Maryam, mama lui, am ajuns la concluzia că uneori, sau de cele mai multe ori, grija părinților pentru bunăstarea materială a copiilor, duce la răcirea relațiilor dintre aceștia.

Acțiunea are loc în Iran. Shahab este un copil aparent cu probleme de vorbire. De ce aparent? Pentru că, având doi prieteni imaginari, cu aceștia vorbește, dar nu și cu restul lumii. Astfel, contrazice așteptările tatălui său, care îl consideră o rușine pentru familie. Mama sa încearcă să îi ia apărarea ori de câte ori Shahab greșește cu ceva, dar toate încercările ei sunt zadarnice. Într-un final, copilul-problemă începe să rostească primele cuvinte.

Sper că v-am intrigat și veți citi această carte. Lectură plăcută!

Din categoria NOTIȚE:

•          -El scrie sufletul cuvintelor. Ceea ce face nu mai este caligrafie, ci o pictură plină de înțelesuri. Cred că și cine nu știe să citească poate înțelege ce a scris.

•          -El nu vede culorile cifrelor? -Se pare că nimeni nu le vede, a răspuns Asi. -Și atunci, noi de ce le vedem? -Pentru că suntem proști și nebuni. -Mai bine că suntem! Oamenii sănătoși la cap, săracii, în ce lume fără culoare trăiesc! Dar de atunci încolo am scris cifrele numai cu negru, deși ele continuau să-mi pară colorate.

•          -Cuvintele nu erau pentru mine doar grupuri de litere, aveau o lume a lor. În anii de muțenie, mă luasem la trântă cu fiecare cuvânt, îi știam greutatea, culoarea, îi simțeam forța.

•          -Crezi că dacă plângi și ești mâhnită din cauza lui, asta e dovadă de iubire?

•          -Noi, ăștia mai bătrâni, deși n-avem atâta carte ca voi, ne-am descurcat mai bine cu copiii noștri. Copiii noștri au crescut mai natural. Știi, de fapt, de ce? Unele lucruri nu apar scrise în cărți și în caiete. Iubirea e o poveste scrisă în mâinile oamenilor. Nu-ți trebuie școală ca s-o citești.

•          -Nu-ți mai găsi scuze! Copiii tăi n-au nici o problemă. Problema e la voi! Niște părinți posaci vor avea copii la fel de posaci. Dacă vă îndreptați voi, se vor îndrepta și copiii.

•          -Ce face omul cu drag și din plăcere e mai puțin greu și obositor.

•          -Faptul că muncești așa de încruntată și mohorâtă e o otravă pentru copiii tăi. Tu îți îndeplinești o obligație, nu faci un sacrificiu. Dacă ai școală înseamnă că nu trebuie să le faci de mâncare copiilor tăi și să-ți ții ordine și curățenie în viață?

•          -Mai ții minte, mama a spus că a muri înseamnă să dormi un somn lung.

•          -Știi ce înseamnă că s-a sfârșit? A întrebat Bibi.Adică a murit. Înțelgeam mai bine ce înseamnă ”a se sfârși” decât ”a muri”. Ce se sfârșea putea să reînceapă.

•          -Bunica spunea mereu: ”Cu cât bărbații știu mai puține, cu atât mai bine. Nu e nevoie să le spuneți totul”.

•          -Te simți îngrozitor de rău când știi că ești motiv de tristețe pentru familia ta.

•          -Cum mor oamenii? A întrebat Babi cu groază. – Ca în filme, a răspuns Asi. Îi doare, iar apoi adorm. Cel puțin, nu mai trăncănesc.

•          -A, dar el vorbea de când era la tine-n burtă! I-am răspuns furioasă. Numai că deștept tot nu e. Deci, a vorbi devreme sau târziu nu are legătură cu inteligența.

P.S.Nu uita să te abonezi la pagina de Facebook a blogului, pentru a vedea noile postări.