”Tatăl celuilalt copil” de Parinoush Saniee demult stătea pe lista de așteptare. Asta dupa ce am citit și ”Cel care mă așteaptă” de aceeași autoare. M-a intrigat titlul. Îmi imaginam un tată ce își povestește viața și paternitatea. Dar e exact invers – un copil povestește despre relația ce o are cu tatăl său, cu mama, cu alți oameni din anturajul său și nu numai.
Citind ”Tatăl celuilalt copil” pe alocuri am
tresărit, mi-am pus întrebări, am plâns, am recitit pasaje și mi-am propmis că
voi reveni la ea.
Prin prisma povestirilor lui Shahab şi Maryam, mama
lui, am ajuns la concluzia că uneori, sau de cele mai multe ori, grija
părinților pentru bunăstarea materială a copiilor, duce la răcirea relațiilor
dintre aceștia.
Acțiunea are loc în Iran. Shahab este un copil
aparent cu probleme de vorbire. De ce aparent? Pentru că, având doi prieteni
imaginari, cu aceștia vorbește, dar nu și cu restul lumii. Astfel, contrazice
așteptările tatălui său, care îl consideră o rușine pentru familie. Mama sa
încearcă să îi ia apărarea ori de câte ori Shahab greșește cu ceva, dar toate
încercările ei sunt zadarnice. Într-un final, copilul-problemă începe să
rostească primele cuvinte.
Sper că v-am intrigat și veți citi această carte.
Lectură plăcută!
Din categoria NOTIȚE:
• -El
scrie sufletul cuvintelor. Ceea ce face nu mai este caligrafie, ci o pictură
plină de înțelesuri. Cred că și cine nu știe să citească poate înțelege ce a
scris.
• -El
nu vede culorile cifrelor? -Se pare că nimeni nu le vede, a răspuns Asi. -Și
atunci, noi de ce le vedem? -Pentru că suntem proști și nebuni. -Mai bine că
suntem! Oamenii sănătoși la cap, săracii, în ce lume fără culoare trăiesc! Dar
de atunci încolo am scris cifrele numai cu negru, deși ele continuau să-mi pară
colorate.
• -Cuvintele
nu erau pentru mine doar grupuri de litere, aveau o lume a lor. În anii de
muțenie, mă luasem la trântă cu fiecare cuvânt, îi știam greutatea, culoarea,
îi simțeam forța.
• -Crezi
că dacă plângi și ești mâhnită din cauza lui, asta e dovadă de iubire?
• -Noi,
ăștia mai bătrâni, deși n-avem atâta carte ca voi, ne-am descurcat mai bine cu
copiii noștri. Copiii noștri au crescut mai natural. Știi, de fapt, de ce?
Unele lucruri nu apar scrise în cărți și în caiete. Iubirea e o poveste scrisă
în mâinile oamenilor. Nu-ți trebuie școală ca s-o citești.
• -Nu-ți
mai găsi scuze! Copiii tăi n-au nici o problemă. Problema e la voi! Niște
părinți posaci vor avea copii la fel de posaci. Dacă vă îndreptați voi, se vor
îndrepta și copiii.
• -Ce
face omul cu drag și din plăcere e mai puțin greu și obositor.
• -Faptul
că muncești așa de încruntată și mohorâtă e o otravă pentru copiii tăi. Tu îți
îndeplinești o obligație, nu faci un sacrificiu. Dacă ai școală înseamnă că nu
trebuie să le faci de mâncare copiilor tăi și să-ți ții ordine și curățenie în
viață?
• -Mai
ții minte, mama a spus că a muri înseamnă să dormi un somn lung.
• -Știi
ce înseamnă că s-a sfârșit? A întrebat Bibi.Adică a murit. Înțelgeam mai bine
ce înseamnă ”a se sfârși” decât ”a muri”. Ce se sfârșea putea să reînceapă.
• -Bunica
spunea mereu: ”Cu cât bărbații știu mai puține, cu atât mai bine. Nu e nevoie
să le spuneți totul”.
• -Te
simți îngrozitor de rău când știi că ești motiv de tristețe pentru familia ta.
• -Cum
mor oamenii? A întrebat Babi cu groază. – Ca în filme, a răspuns Asi. Îi doare,
iar apoi adorm. Cel puțin, nu mai trăncănesc.
• -A,
dar el vorbea de când era la tine-n burtă! I-am răspuns furioasă. Numai că
deștept tot nu e. Deci, a vorbi devreme sau târziu nu are legătură cu
inteligența.
P.S.Nu uita să te abonezi la pagina de Facebook a
blogului, pentru a vedea noile postări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu