”Arsă de vie” – o carte-document – o lecție de viață

Despre situația femeilor din Orient cunoșteam din mai multe surse, dar nu îm imaginam că e chiar așa cumplită, până când am citit cartea ”Arsă de vie” de Suad.  Mi-a luat două nopți să o citesc, dar m-a marcat cred, pentru toată viața. Pe toată perioada lecturării îmi spuneam că noi, femeile din Eropa, suntem norocoase și fericite că ne-am născut aici – libere și cu drepturi. 

”Arsă de vie” este o carte – document, menită să aducă la cunoștință tuturor oamenilor despre viața femeilor musulmane din Cisiordania. Este o poveste șocantă și cutremurătoare, care relatează despre soarta cumplită a femeilor de acolo, ucise cu sânge rece, în numele onoarei.

Cartea este o lecție de viață, curaj, iubire, putere și speranță. O recomand cu toată încrederea.

”Suad, o tânără de șaptesprezece ani, duce o viață extrem de  grea în satul ei din Cisiordania doar pentru simplul motiv  că s-a născut fată, iar acolo doar băieții sunt considerați oameni. Aceasta își povestește viața și povestea de dragoste oamenilor care au salvat-o din propria ei ţară.

A avut o copilărie obișnuită, așa cum e copilăria tuturor fetelor din acel sat - plină de munci grele și bătăi aplicate de tatăl ei.

Suad se îndrăgostește de Fayez, un tânăr care locuiește în apropiere de casa lor și cu care se întâlneşte în secret. Acesta îi promite că o va cere de nevastă în schimbul întreținerii unei relaţii sexuale. Fata îi cade în plasă, însă Fayez nu se ține de cuvânt. Știind ce o așteaptă, Suad încearcă și reușește să ascundă sarcina de ochii părinților și a satului pentru o scurtă perioadă.

Pentru a proteja onoarea familiei, cumnatul lui Suad are datoria de a o ucide, dându-i foc. Scapă ca prin minune, fugind în stradă, de unde este dusă într-un spital. Acolo naște un băiețel, la 7 luni, de care e despărțită. În spital este găsită de Jaqueline, voluntară la o fundație umanitară, care o transefră la un spital din Franța, unde este pusă pe picoare.  Îi este adus și copilul, pe care Suad îl dă spre adopție unei familii.

Treptat, Suad reușește să se integreze în noua țară și se căsătorește cu un francezt iubitor și înțelegător, căruia îi naște  două fiice.  Păstrează legatura și cu fiul cel mare și ține prelegeri despre fosta ei viață.”

Din categoria NOTIȚE:

-        "Eu sunt o fată şi o fată trebuie să meargă repede, cu capul aplecat, privind în pământ, ca şi cum şi-ar numara paşii. Privirea ei nu trebuie să se ridice, nici să rătăcească de-a dreapta sau de-a stânga drumului, pentru că dacă ochiul ei l-ar întâlni pe cel al unui bărbat, tot satul ar considera-o sharmuta." (Suad)

-          “Prima oară mi-a fost tare frică să-i întâlnesc cu tot aerul meu de răzbătătoare. Acum, nu mă mai tem de ei, nu îi mai judec, ma gândesc numai: “Bieţii oameni!”. Suntem cu toţii obiectul unei fatalităţi care ne este proprie.” (Jacqueline)

-          “Călătorii n-au decât să strâmbe din nas şi să-i adreseze stewardesei grimase de dezgust, mi-e totuna. Eu însoţesc o femeie arsă şi pe micuţul ei, într-o zi vor şti de ce. Ei vor mai şti că mai sunt şi alte femei, moarte sau muribunde în toate ţările în care legea bărbaţilor a instituit crima de onoare. În Cisiordania, dar şi în Iordania, în Turcia, în Iran, î Irak, în Yemen, în India, în Pakistan, dar până şi în Israel, ba chiar şi în Europa. Ei vor şti că puţinele care au scăpat sunt obligate să se ascundă toată viaţa, pentru ca asasinii lor să nu le găsească, oriunde în lume. Pentru că mai reuşesc uneori acest lucru. Vor şti că majoritatea asociaţiilor umanitare nu le iau în grijă pe motivul că aceste femei sunt cazuri sociale individuale, “culturale”! Şi că în anumite ţări, legile îi protejează pe asasinii lor. Cazul lor nu se leagă de marile campanii angajate contra foametei, războiului, de ajutorare a refugiaţilor şi contra marilor epidemii. Pot să înţeleg şi să admit. Fiecare cu rolul lui ăn acest trist şantier mondial. Şi experienţa pe care tocmai am trăit-o demonstrează dificultatea şi timpul care sunt necesare pentru a te “implanta” discret într-o ţară, a-i repera pe cei care au scăpat crimelor de onoare şi a-i ajuta pe propriul risc.” (Jacqueline)

-          ”O femeie acolo nu are, practic, viaţă. Multe fete sunt bătute, maltratate, sugrumate, arse, omorâte. Pentru noi, acolo, este absolut normal. Mama mea a vrut să mă otrăvească pentru “a incheia” opera cumnatului meu, şi pentru ea lucrul asta era normal, făcea parte din lumea ei. Aceasta este viaţa normală pentru noi, femeile. Eşti ciomăgită, e normal. Eşti arsă, e normal, eşti sugrumată, e normal, eşti maltratată, e normal. Vaca şi oile, cum spunea tatăl meu, sunt mai bine tratate decât femeile. Dacă nu vrei să mori, trebuie să taci, să te supui, să te târăşti, să te măriţi virgină şi să naşti băieţi.” (Jacqueline)

-         "Dar a supravieţui, În cazul meu, era un miracol. Asta mi-a permis sĂ depun mărturie acum, în numele tuturor acelora care nu au avut şansa, care continuă să moară și în zilele noastre, din acest unic motiv: sunt femei. " (Suad)

 

Lectură plăcută!

P.S.Nu uita să te abonezi la pagina de Facebook a blogului, pentru a vedea noile postări.