”Dacă aș rămâne” de Gayle Forman – cartea care te îndeamnă să-ți trăiești frumos viața. În următoarea secundă nu știi ce ți se poate întâmpla!

Deoarece nu prea am mult timp liber la dispoziție (e clar de ce :) ), dar vreau să citesc permanent, căutam o carte de dragoste,  care să se citească ușor. Privirea mi s-a oprit la ”Dacă aș rămâne” de Gayle Forman. Nu e nici pe departe o carte de dragoste. Cel puțin, nu doar de dragoste. E o carte mult mai profundă, care te provoacă să răspunzi la întrebarea – ”Tu ce ai face, dacă ar trebui să alegi?”. Într-adevăr, se citește ușor, dar subiectul cărții te face să analizezi, să îți pui mii de întrebări. Și să răspunzi la ele.

Recomand!

Mia este o violoncelistă talentată în vârstă de 17 ani, cu o familie iubitoare şi un prieten minunat, Adam. Ea nu trebuie decât să aleagă dacă va merge la New York pentru a studia la Julliard sau dacă va rămâne în Oregon cu cei dragi. Însă într-o dimineaţă cu ninsoare, totul se schimbă, iar decizia pe care brusc trebuie să o ia este dramatică şi dureroasă. Mia îşi pierde părinţii şi fratele mai mic într-un accident rutier, şi, cu toate că nu îşi aminteşte momentul impactului, ea îi poate vedea pe cei din jur şi pe sine.
Romanul este scris la persoana întâi, Mia evocă evenimente din viaţa sa, descrie ceea ce vede şi aude în spital, deşi nu poate simţi nimic şi este din ce în ce mai slăbită. Dragostea pentru cei rămaşi în viaţă şi pentru Adam şi pasiunea pentru muzica clasică vor determina alegerea pe care tânara o face la final. "Dacă aş rămâne" atinge teme importante, despre viaţă, moarte şi despre cum totul se poate schimba iremediabil într-o secundă. Cartea este inspirată de o tragedie reală.

 

Din categoria NOTIȚE:

·         Nu știu dacă odată ce mori, îți amintești lucrurile care ți s-au întâmplat când trăiai. Ar fi logic să nu se întâmple așa ceva. Ca atunci când ești mort să fie precum înainte de naștere sau, altfel spus, un mare nimic.

·         -Ăsta e doar un pretext, Mia, mi-a replicat mama. Toate relațiile sunt dure. La fel ca în muzică, uneori există armonie, iar alteori – o cacofonie sinistră.

·         Înțeleg acum că este ușor să mori. Să trăiești este greu.

·         Mă întreb dacă fiecare persoană aflată pe moarte are posibilitatea să decidă dacă rămâne sau pleacă. Nu mi se pare probabil. La urma urmei, acest spital este plin de oameni cărora li se pompează în vene chimicale otrăvitoare sau sunt supuși unor operații oribile pentru a putea rămâne, însă unii dintre ei vor muri totuși.

·         Uneori, în viață, faci alegeri, iar alteori le face viața pentru tine.

·         Unii oameni cred doar ceea ce vor să creadă.

·         Doctorii tot vin la patul meu, îmi ridică pleoapele și îmi bagă câte o lanternă în ochi. Sunt brutali și grăbiți, de parcă nu consideră că pleoapele merită a fi tratate cu blândețe. Gestul lor te face să pricepi cât de rar în viață atingem pleoapele altcuiva.  Poate că părinții îți vor ridica o pleoapă pentru a scoate un fir de praf sau poate că iubitul ți le va săruta delicat ca un fluture, chiar înainte ca tu să te cufunzi în somn. Dar pleoapele nu sunt precum coatele sau genunchii, sau umerii, părți ale trupului obișnuite să fie bruscate.

·         Dacă nu ai încredere în mine că pot lua o hotărâre bună, cum poți avea încredere că sunt în stare să cresc un copil?

P.S. Nu uita să te abonezi la pagina de Facebook a blogului, pentru a vedea noile postări.