La vederea celor
două liniuțe roșii am plâns. Mult și tare. Nu de bucurie. De teamă, de rușine.
Primul lucru care mi-a venit în gând a fost: ce vor spune cei din jur? Câteva zile am trăit cu acest gând și cu
multe alte frici. Dar în clipa în care am văzut bobul de 5 mm la USG, în clipa
în care medicul mi-a spus: copilașul se dezvoltă normal, corespunde vârstei;
atunci am înțeles că aș fi putut face o prostie, o mare prostie, pe care nu mi-aș fi iertat-o
niciodată.
Vestea a venit pe
neașteptate, pe nepusă-masă, dar odată ce Dumnezeu a lăsat să se întâmple
minunea, nu ne putem opune. Da, Cecilia are abia 7 lunișoare, nu avem nici casă
și nici masă, nu ne va fi ușor, dar avem câte un cap pe umeri, câte un creieraș
care lucrează, câte două mâni și două picioare sănătoase și... ne vom descurca.
Nu suntem primii și nici ultimii care ne aflăm în asemenea situație.
Mulți ne judecă,
inclusiv rudele cele mai apropiate, care nu dorm nopțile de grija noastră, că
vezi Doamne, suntem tineri și ne va fi greu. La auzul veștii, majoritatea
rudelor ne-au întrebat: din nou? Da, din nou! Cu ce drept cineva ne-ar spune: păi, faceți-l și dați-l cuiva, că voi nu o să-l puteți crește? Nimeni în afară de noi nu ne va
crește copiii și ne asumăm această răspundere. Cui îi pasă că facem copii în
fiecare an? Maternitatea este cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla
unei femei, cea mai frumoasă lecție pe care o poate oferi viața. Eu nu voi
renunța la această nouă șansă.
Noi avem doar un
singur mesaj pentru toți: pe Cecilia am așteptat-o aproape 3 ani ca să apară,
iar acum, că Dumnezeu ne-a binecuvântat la pătrat, nimeni și nimic nu ne va
împiedica să mergem până la capăt, să dăm viață unui nou membru al familiei și
să-i oferim Prințesei un frate sau o soră, un prieten și un partener de joacă.
Foto: google.com